Balto a fost un câine de tracțiune, din rasa Husky Siberian, venit pe lume în anul 1919, şi care a devenit un veritabil erou pentru o comunitate izolată din Alaska.
În luna ianuarie 1925, locuitorii din Nome, un orăşel izolat din Alaska, s-au confruntat cu o epidemie îngrozitoare de difterie. Şapte oameni au murit în primele zile, alţi 19 se infectaseră, iar alte 150 de persoane intraseră în contact cu purtătorii bolii. Asta însemna mult într-o comunitate care avea în jur de 1.400 de locuitori. Tratamentul se afla la sute de kilometri distanţă, iar căile de transport erau extrem de limitate. Oraşul părea condamnat.
La acea vreme, difteria era o cauză majoră a deceselor în SUA, în special în rândul copiilor. Această boală respiratorie infecţioasă ucisese peste 15.000 de oameni în anul 1921.
Locuitorii din Nome nu aveau la dispoziţie un tratament pentru această boală, iar călătoriile erau aproape imposibil de realizat în contextul unei ierni brutale.
Antitoxina care trata difteria se găsea în oraşul Anchorage. De acolo, trenul era cea mai bună variantă pentru a transporta medicamentul. Cel mai apropiat oraş de Nome, care dispunea de o gară, era Nenana, aflat la circa 1.000 de kilometri distanţă. Călătoria cu sania trasă de câini între cele două oraşe era posibilă, însă un drum obişnuit dura câteva săptămâni. În acest interval, probabil că populaţia din Nome ar fi fost decimată.
Astfel, singurul mod în care tratamentul putea ajunge în Nome, era o cursă tip ştafetă, de sănii trase de câini. Douăzeci de conducători de sănii s-au oferit voluntari, împreună cu 150 de câini, să înfrunte gerul cumplit şi viscolul care sufla necontenit. Traseul a fost împărţit în mai multe etape, iar acest lucru a redus timpul de deplasare la doar puţin peste 5 zile.
Marea Cursă a Îndurării din anul 1925
În prezent, cursa pentru salvarea oamenilor din orăşelul din Alaska este cunoscută ca Marea Cursă a Îndurării sau Goana după Ser din Nome. Eroul acestei curse este Balto, câinele care a condus ultima parte a cursei.
Născut în anul 1919, chiar în oraşul Nome, Balto a fost un Husky Siberian crescut de conducătorul de sanie de origine norvegiană, Leonhard Seppala. În primii ani, Balto nu a ieşit din rândul haitei. Dar acest lucru avea să se schimbe în timpul cursei amintite mai sus.
Epidemia de difterie nu putea lovi orăşelul Nome într-o perioadă mai proastă. Era mijlocul iernii, iar singurele mijloace de transport care puteau ajunge în oraş erau săniile trase de câini, urmând celebrul traseu de curse Iditarod. De obicei, acest traseu era utilizat pentru a aduce corespondenţa din oraşul Anchorage.
Pentru a salva timp, conducătorii de sănii care s-au oferit să transporte medicamentul au pus la cale un plan. Au împărţit cursa pe mai multe fragmente, iar acest lucru a redus dramatic timpul în care medicamentul urma să ajungă în Nome.
Având de înfruntat o vreme înfricoşătoare, cu temperaturi care ajungeau până la -45°C, echipele au pornit la drum pe 27 ianuarie 1925.[sursa]
300.000 de doze
În acea zi, 300.000 de doze de tratament au ajuns din Anchorage în oraşul Nenana, cu trenul. Flacoanele erau protejate cu pilote căptuşite, iar apoi erau puse într-un cilindru metalic, pentru a le proteja. Fără să stea pe gânduri, primul conducător, Bill Shannon, a pornit la drum cu echipa sa de câini.
Din păcate, Shannon a pierdut doi dintre câini, suferind şi o degerătură la nas. Cu toate acestea, a reuşit să ajungă la următorul conducător, căruia i-a predat serul.
Medicamentul a fost preluat în stil ştefetă, ajungând pe mâinile lui Leonhard Seppala. Acesta avea de parcurs cea mai anevoioasă etapă a cursei. Deja parcursese în jur de 270 de kilometri pentru a prelua medicamentul, având de făcut încă aproximativ 150 de kilometri până la următorul conducător.
Seppala avea în fruntea echipei un câine experimentat, numit Togo, care a condus haita în mod impecabil. Aceştia au traversat Muntele Mic McKinley, predând medicamentul următorului coducător de sanie, ajungând într-un final la Gunnar Kaasen. Acesta din urmă era un prieten de-ai lui Seppala, care conducea o echipă formată din câini aparţinând tot norvegianului, printre care se afla şi Balto.
Câinele Balto, erou pentru un oraş întreg
Înainte de această cursă a vieţii, Balto nu se remarcase cu nimic. Era un câine liniştit şi ascultător. Însă la finalul ultimei etape, care avea o distanţă de aproape 90 de kilometri, Balto a devenit un erou peste noapte.
Vremea era din ce în ce mai rea. Temperaturile nu urcau sub -40°C, iar viscolul făcea ca traseul să nu mai poată fi urmat. Deşi Kaasen nu vedea absolut nimic în faţa ochilor, câinele Balto a tras echipa după el şi a continuat traseul fără încetare.
Pe 2 februarie 1925, Gunnar Kaasen şi echipa sa au ajuns în oraşul Nome, având medicamentul salvator aşteptat de întreaga comunitate. Tratamentul a fost imediat preluat de către medicul din oraş, dr. Curtis Welch, la doar 5 zile de când curajoşii conducători de sănii şi câinii lor au pornit în cursa care a salvat întreg oraşul.
Deşi Kaasen şi Balto au parcurs doar ultima parte a traseului, câinele a devenit un veritabil erou în comunitate. Când şi-a arătat faţa blănoasă pe străzile din micul oraş izolat, un val de bucurie a cuprins oraşul, iar povestea lui Balto s-a răspândit în întreaga lume.
